Autor: Giorgia Seeholzer, publicat la 22.09.2016

Din istoria serviciului de informații elvețian. Interceptări, urmăriri, dosare, o poveste care ne amintește nouă românilor de perioada sumbră a urmăririlor organizate de securitatea română...

Când am aflat prima dată despre acest scandal Fichten, am crezut că este o glumă. Auzisem  cândva o afirmație de genul, Elveția își spionează nu doar străinii ci și propriul popor dar nu am luat seama la o astfel de afirmație mai ales că știam foarte bine sistemul operativ al securității române. Deci așa ceva, aici, cu siguranță nu poate să existe sau să fi existat. Chiar ca în România nu, nu a existat. Adică deportări și arestări nu știu să fi existat. Sau n-am apucat încă să citesc toate materialele existente. Oricum în acest text, pentru moment, nu voi prezenta absolut toate detaliile acestui sistem de informații  elvețian dezvoltat între anii 1900 și oprit 1990, ci voi prezenta pe scurt, esența acestui scandal. Motivul prezentării:  votul de duminică, 25 septembrie, care ar urma să  dea Serviciului Național de Informații mai multe drepturi în a supraveghea persoanele civile.

Scandalul Fichten a început în anul 1989 când datorită unei Comisii parlamentare care avea ca scop verificarea și analiza unui alt scandal mediatic din guvernul elvețian, al  Ministrului din acea perioada, Elisabeth Kopp, ministru al Departamentului de Justiție și Poliție (1984-1989), s-au descoperit  fișele și dosarele  făcute de Poliția Federală ce conțineau date despre persoanele supravegheate. Aparatul de Securitate a Statului a reușit să întocmească în perioada 1900 - 1989 aproape un milion de fișe informative! Despre scandalul Elisabeth Kopp, cu altă ocazie. Pentru cei interesați de subiect, sau cum a fost înlăturată din guvern prima femeie ministru și despre puterea manipulării presei elvețiene, aici este un link

Comisia condusă de Moritz Leuenberge  își începe activitatea la data de 31 ianuarie 1989. Departamentul vizat de Comisie: Procuratura Generală (Bundesanwaltschaft) dar mai ales activitatea acestui birou federal  în domeniu asigurării siguranței statului prin salvarea și arhivarea de date. La 24 noiembrie 1989 Comisia prezintă raportul, menționând că peste 700 000 de persoane, peste 10% din populație la acea vreme, a fost supravegheată preventiv, fără bază legală, supraveghere ce s-a soldat cu pastrarea de date în forma unor dosare sau fișe.

Dacă pe perioada celui de al Doilea Război Mondial supravegherea avea ca țintă persoanele din regimul nazist sau diferiti susținători ai acestui regim chiar din Elveția, pe perioada războiului rece supravegherea persoanelor  prinde un alt contur politic: eliminarea pericolului comunist. Așa cum în perioada de după război mișcările socialiste din România mai apoi cele comuniste încercau să înlăture orice legături ale oamenilor cu vestul Europei, se pare că și aici, mecanismul era același doar că în direcție inversă. Supravegherea și spionarea persoanelor de stânga, s-a dezvoltat cel mai bine prin formarea de informatori. Totuși aparatul de stat nu a lăsat nici tăranii  din Valis nesupravegheați, ei erau bănuiți că strică intenționat culturile de fructe...

Poliția Federală, și serviciul acesteia de informare și interceptare a vieții private a anumitor suspecți a beneficiat din plin de ajutorul multor voluntari ,informatori, dar și de ajutorul  serviciului de Poștă. Un caz aparte este cel al deputatului Ernst Cincera. Liberal și un fost simpatizant al mișcării comuniste, a început să realizeze o arhivă de date, arhivă ce a fost descoperită în anul 1976. În arhiva pe care acest om a realizat-o erau peste 3 500 de fișe cu informații oferite autorităților dar și firmelor despre posibilele subversiuni sau persoane banuite că ar avea astfel de intenții.

Aceste fișe înregistrau fiecare mișcare a persoanei aflate sub urmărie. Unde este, ce face care îi este activitatea zilnică, informații primite prin intermediul informatorilor. În urma acestei descoperiri s-a format un Comitet care a cerut în numele a 300 000 de cetățeni, prin inițiativă, acces la datele scrise în aceste fișe. În urma acestui scandal, în 1988 Comisia Parlamentara de supraveghere a activității Procuraturii Generale tot nu a reușit să primească acces deplin la informațiile din arhiva Departamentului. Abea în 1989, după declanșarea scandalului Kopp, accesul în arhivă a scos toate informațiile la lumină.

Din 1990 Departamentul Procuraturii Generale și cel al Poliției  Federale au fost reorganizate, apoi au fost formulate criterii concrete pe baza cărora aceste Departamente să poată arhiva informații despre diverse persoane suspecte. Partea rea a poveștii este că pe toată perioada războiului rece, cele trei servicii ale statului: Poliția Federală, Procuratura Generală și Serviciul de Informații, în loc să lucreze mână în mână, au lucrat mai mult unii împotriva altora. (Quelle: HSL)

Din 2010 Serviciul de Informații se afla în subordinea Ministerului Aparării.

O mică culegere de date:

Poliția politică a strâns pentru aparatul de stat din 1900 până în 1989 peste 900 000 de fișe, 100 000 conțin informații despre diverse organizații sau firme, 800 000 despre persoane civile; dintre acestea 400 000 sunt străini, 200 000 străini din Elveția și 200 000 elvețieni.

Aceste informații, și sunt doar parțiale, le puteți asculta în detaliu în această selecție:

Concret: orice elvețian sau străin stabilit în Elveția suspectat că ar avea legături  cu țări sau cu oameni din vechiul bloc sovietic, intrau automat în vizorul supraveghetorilor dar mai ales al informatorilor. Oameni care uneori visau noapte SF-uri apoi duceau informații nefondate Serviciului de Securitate. Sau, așa cum este prezentat cazul Kaufmann,  întors dintr-o vacață la Moscova devine instantaneu persoană supravegheată.

Nu cred că am reușit să formulez în acest text cam toate informațiile pe care le-am acumulat citind despre acest scandal. Cumva parcă mă aflu într-un film deja-vu doar că este în limba germană sau franceză.  Poate voi reveni peste acest text după aflarea rezultatului votului de duminică, 25 septembrie. Închei acest text abrupt...

Sursă facsimil:: Wikipedia